Mda..

Ce paradox, nu? Sub titlul blogului scrie: 'Nihil sine DEO', iar eu in postul de ieri multumeam in mod ironic Divinitatii de parca ma durea undeva ca exista.

Insa, am realizat ca tot ce pierdem, tot ce alegem, tot ce invatam s.a.m.d. nu fac decat sa ne perfectioneze, sa ne faca sa nu repetam greselile trecutului de cele mai multe ori dureroase.

Articolul de ieri a fost unul scurt, al naibii de scurt, dar scris la manie.. Un moment al ratacirii mintii mele in gandurile ei. Nu vreau sa las impresia prin motto-ul blogului ca sunt un tip religios peste masura, dar cred in metafizica, cred in sacru si profan, cred in viata religioasa si viata laica desi ele se opun dar coexista. Una peste alta cred ca cineva, undeva, exista.

Indiferent de numele purtat (Iisus, Budha, Allah, etc.) pe mine unul ma ajuta sa am niste limite. Limite morale le mai numesc eu in viziunea proprie. Ganditi-va cum ar arata lumea asta fara aceasta bariera numita religie sau frica de divin. Poate ca am fi niste oameni cu constiinta tinzand spre 0 (in fond asta este singurul lucru care ne deosebeste de animale), ne-am sfasaia intre noi, am actiona irational in detrimentul naturii si al celorlalti. Iar lista si discutia asta semi-filosofica pot continua la nesfarsit..

Epilog: prin acest post nu am vrut decat sa clarific paradoxul creat prin prisma postului de dedesubt.